EPISCOPUL +IRINEU (DUVLEA) - O PLEDOARIE PENTRU ADEVĂR

Eforturile de reconciliere si unificare a celor două Eparhii Ortodoxe Române din

Statele Unite si Canada (1991–2011)

Drumul spre Reunificare - O istorie a unei dorințe de unitate

Octombrie 9, 2009 - Propunere pentru înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române din America de Nord

Istoria celor două eparhii ortodoxe românești din Statele Unite și Canada, în perioada de după căderea comunismului din România, este și istoria unei dorințe de unitate care a traversat aproape două decenii.

După 1989, lumea românească s-a schimbat profund. Căderea regimului comunist de la București a înlăturat una dintre principalele bariere politice și istorice care afectaseră relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Episcopia Ortodoxă Română din America.

În America de Nord existau atunci două structuri românești distincte: Episcopia Ortodoxă Română din America — Romanian Orthodox Episcopate of America (ROEA), cu centrul la Vatra Românească, în Michigan, aflată în jurisdicția Bisericii Ortodoxe din America; și Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America și Canada — Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas (ROAA), aflată în legătură canonică directă cu Biserica Ortodoxă Română.

Despărțirea dintre cele două structuri era veche de mai multe decenii. După schimbarea situației politice din România, în 1989, însă devenise tot mai evident că ceea ce fusese produs de împrejurările istorice ale secolului XX nu trebuia să rămână pentru totdeauna o realitate a viitorului.

Întrebarea fundamentală a devenit: Poate fi refăcută unitatea românilor ortodocși din America de Nord într-o singură structură bisericească, păstrându-se în același timp identitatea, tradiția, patrimoniul și legăturile canonice ale celor două comunități?

Această întrebare avea să deschidă unul dintre cele mai lungi și tulburi capitole din istoria recentă a Ortodoxiei românești din diaspora. Un proces de dialog și confruntare care, dincolo de hotărâri și jurisdicții, avea să lase în urmă și victime: Episcopul Irineu Duvlea și mai mulți preoți care s-au dăruit cu trup și suflet idealului unității românilor ortodocși din America.

Între aceștia s-au numărat cei 12 preoți ai Comitetului de Inițiativă pentru constituirea unei Mitropolii Românești în America, dintre care cinci erau protopopi ai Episcopiei ROEA. Printre ei se afla și Protopopul Constantin Alecse, care și-a asumat, cu hotărâre și perseverență, această luptă pentru unitate.

1991 - Reluarea Relațiilor Cu Biserica Mamă

Anul 1991 reprezintă unul dintre primele repere documentare importante ale noii perioade.

La 8 mai 1991, Patriarhul Teoctist al României i-a adresat Episcopului Nathaniel o scrisoare care se află astăzi în arhiva oficială a Episcopiei Ortodoxe Române din America. Documentul este deosebit de important deoarece marchează existența unui canal direct de comunicare între Patriarhia Română și Episcopia de la Vatra Românească într-o perioadă în care relațiile începeau să fie normalizate după deceniile comuniste.

Biografia oficială a Arhiepiscopului Nathaniel menționează, de asemenea, că Episcopia și-a reluat relația cu Biserica Română după 1989 și că Nathaniel a lucrat pentru dezvoltarea unei mai bune înțelegeri între Episcopie și Biserica Ortodoxă Română. În această atmosferă de apropiere se afla și comunitatea românească din America de Nord, care începea să privească din nou către România nu numai ca spre patria de origine, ci și ca spre Biserica Mamă.

1992 - Primele încercări Instituționale de Dialog între ROEA și ROAA

Sub presiunea celor 12 preoți ai Comitetului de Inițiativă pentru constituirea unei Mitropolii Românești în America, precum și alți membri ai clerului Episcopiei ROEA, Arhiepiscopul Nathaniel a fost nevoit, în cele din urmă, să-și reconsidere poziția față de problema reunificării. Într-o primă etapă, el îi amenințase pe cei 12 clerici "unionisti" chiar cu caterisirea dacă vor continua să insiste prea mult asupra necesității unirii și apropierii de Biserica Ortodoxă Română.

Așa că în anii 1992–1993, presiunile și demersurile susținute ale celor care militau pentru unitate au determinat o schimbare de atitudine. Arhiepiscopul Nathaniel a acceptat să ia contact cu Arhiepiscopia Misionară Română ca să deschidă un dialog oficial privind posibilitatea reunificării celor două eparhii românești din America. Din aceste contacte aveau să se contureze primele forme instituționalizate ale unui Comitet Mixt de Dialog pentru Reunificare, al cărui obiectiv era găsirea unei soluții canonice și administrative pentru refacerea unității.

În perspectiva celor implicați în acest demers, reunificarea urma să se realizeze prin constituirea unei Mitropolii Românești în America, ai cărei ierarhi să fie membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, restabilindu-se astfel legătura canonică și instituțională cu Biserica Mamă. Astfel, de voie sau de nevoie, presiunile interne și evoluția situației bisericești au făcut ca, începând cu anii 1992–1993, problema reunificării să treacă de la nivelul inițiativelor și al discuțiilor informale la primele forme organizate și instituționalizate de dialog între cele două eparhii românești din America.

Este important însă de precizat că acest proces nu a fost unul continuu și nici nu a avut aceeași intensitate pe parcursul întregii perioade. Au existat ani de apropiere și deschidere, perioade de stagnare și chiar momente de tensiune, urmate, la rândul lor, de noi încercări de relansare a dialogului. În ciuda acestor oscilații, ideea fundamentală a rămas neschimbată: normalizarea relațiilor dintre cele două eparhii românești, refacerea unității bisericești și găsirea unei căi canonice către vindecarea separării care marcase negativ timp de decenii viața Ortodoxiei românești din America.

1993 - Constituirea Dialogului Oficial între cele Două Eparhii

Documentele oficiale ale ROEA sunt foarte clare asupra acestui punct. Într-o clarificare oficială semnată de +Arhiepiscopul Nathaniel la 18 octombrie 2010, Episcopia afirmă că: dialogul cu Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi a fost inițiat în 1993 de Congresul Episcopiei, nu de Consiliul Episcopiei.

Congresul a aprobat apoi în repetate rânduri continuarea activității. Această precizare este fundamentală: dialogul nu trebuie prezentat ca inițiativa particulară a unui episcop sau a câtorva clerici, ci ca un proces asumat instituțional de Episcopia de la Vatra Românească.

Într-un alt document din 2008 intitulat „Proposal to Establish a Romanian Orthodox Metropolitanate of North America”, cele două eparhii vor afirma explicit că, „Since 1993”, au dialogat pentru găsirea unei căi de vindecare a separării care durase mai mult de șaizeci de ani. Prin urmare, anul 1993 este reperul instituțional cel mai sigur pentru începutul dialogului oficial.

1994 - Vizita Arhiepiscopului Nathaniel în România și mărturia unui participant

Anul 1994 ocupă un loc aparte în această istorie. Documentele oficiale ale ROEA și OCA confirmă că Arhiepiscopul Nathaniel a făcut în 1994 un pelerinaj în România, dorind să viziteze diferite regiuni și locuri ale României, țara natală ale parinților săi. Există și o mărturie contemporană, personală, deosebit de importantă pentru documentarea acestei istorii. Protopopul Constantin Alecse, pe atunci unul dintre protopopii Episcopiei Ortodoxe Române din America și participant direct la deplasare, consemnează că, în perioada: 7–22 mai 1994, a făcut parte din delegația condusă de IPS Arhiepiscop Nathaniel, Arhiepiscop Diocezan ROEA, dimpreună cu alți cinci preoți (arhim. Roman Braga, preotii Lazar, Pavel, Tofan, Grabowski) și 2 laici ai Episcopiei de la Vatra Românească, a efectuat o vizită oficială în România la invitația PF Patriarh Teoctist. Această informație este susținută și de referința la relatarea contemporană publicată în Calendarul Solia 1995, pp. 155–196, unde vizita este descrisă și ilustrată cu numeroase fotografii.

Scopul Vizitei Din 1994 — Mărturia Protopopului Constantin Alecse

În documentarea pentru această carte, protopopul Constantin Alecse oferă o interpretare directă a scopului acestei vizite. Potrivit mărturiei sale, delegația nu a avut numai un caracter pelerin și protocolar, ci a urmărit și deschiderea unor discuții privind posibilitatea reunificării celor două eparhii ortodoxe românești din America de Nord.

În această mărturie, vizita din 1994 este prezentată ca una dintre primele ocazii în care reprezentanții Episcopiei de la Vatra Românească au putut discuta direct, de cele mai multe ori informal, cu înalți ierarhi ai Patriarhiei Române despre cadrul eclesial și juridic în care ar putea fi pornite negocierile de reunificare.

Pentru rigoare istorică, autorul precizează că această afirmație este mărturia sa directă ca membru al delegației, și nu este prezentată, deocamdată, drept o hotărâre oficială a delegației, care sî fie documentată în arhive oficiale. Precizarea are rolul de a indica în mod transparent sursa și statutul mărturiei, fără a-i diminua valoarea istorică.

Un moment important s-a conturat în weekendul 14–15 mai 1994, când delegația Episcopiei ROEA era găzduită la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde era stareț arhimandritul Irineu Duvlea. În ajunul slujirii Sfintei Liturghii la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, Înaltpreasfințitul Nathaniel, în consultare cu protopopul Constantin Alecse, a hotărât să-l invite în America pe arhimandritul Irineu Duvle pentru a-i deveni colaboratorul său direct, ca viitor episcop-vicar al Episcopiei ROEA. Această decizie, menită să contribuie la consolidarea vieții pastorale, monahale și instituționale a Episcopiei, avea să se concretizeze câțiva ani mai târziu prin venirea Arhimandritului Irineu în America și alegerea sa ca episcop-vicar al ROEA.

1995 - Arhiepiscopul +Nathaniel din nou la Patriarhia Română

În 1995, relația dintre Arhiepiscopul Nathaniel și Patriarhia Română a continuat. Documentele oficiale ale ROEA și OCA confirmă că, la invitația Patriarhului Teoctist, Vlădica Nathaniel a fost din nou oaspetele Patriarhiei Române la festivitățile consacrate împlinirii a 110 ani de la dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și 70 de ani de la ridicarea Bisericii Române la rang de Patriarhie. În mărturia transmisă pentru această cercetare, Protopopul Constantin Alecse leagă vizita din 1994 de continuarea contactelor din 1995 și de eforturile de apropiere dintre cele două structuri românești din America. Potrivit acestei mărturii, delegațiile și contactele ulterioare au inclus clerici ai Episcopiei de la Vatra Românească implicați în procesul de dialog, iar discuțiile urmăreau găsirea unui cadru pentru continuarea procesului de reunificare.

1991-2001, ani de apropieri, contacte și stagnări

Perioada de la sfârșitul anilor 1990 până la începutul anilor 2000 nu trebuie prezentată ca un proces uniform. Au existat contacte, relații personale, vizite și încercări de apropiere, însă nu s-a ajuns încă la o soluție instituțională. Această perioadă este importantă tocmai pentru că arată că unificarea nu putea fi realizată printr-o singură întâlnire.

Era nevoie de timp pentru:

2002 - Alegerea și Hirotonirea Episcopului Irineu

2003 - Irineu și apropierea dintre Ierarhii Români

Documentar ce contrazice Cronologiile Retrospective - Anul 2003 reprezintă un reper documentar care nu poate fi trecut cu vederea în reconstituirea relațiilor dintre P.S. Nathaniel, P.S. Irineu și I.P.S. Nicolae. Participarea I.P.S. Nicolae, al Arhiepiscopiei Române din America și Canada, la evenimentele episcopale legate de consacrarea Vlădicului +Irineu dă legitimitate evenimentului la care ne referim, demonstrând că între cei trei ierarhi existau deja contacte și relații ecleziale cu mult înainte ca problema reunificării jurisdicțiilor românești din America să intre în faza sa cea mai intensă.

Acest fapt este cu atât mai important cu cât, în unele prezentări provenite din mediul „Vatra”, începutul apropierii dintre cei trei ierarhi este plasat în jurul anilor 2008–2010. O asemenea datare nu se potrivește însă cu succesiunea faptelor documentate. Dacă în 2003 cei trei ierarhi apar deja în același context episcopal, este evident că relația lor nu putea să fi început cinci sau șapte ani mai târziu.

Aici se află una dintre problemele esențiale ale unei lecturi istorice corecte: nu putem modifica începutul unei relații doar pentru a face ca anumite evenimente ulterioare să pară a avea o altă origine. Cronologia nu este un detaliu secundar. Ea este scheletul pe care se construiește orice reconstituire istorică serioasă. De aceea, încercările de a prezenta anii 2008–2010 drept momentul de început al relației dintre Ierarhii +Nathaniel, +Irineu și +Nicolae trebuie privite cu maximă prudență și confruntate cu documentele anterioare. Nu afirmăm prin aceasta că toate aspectele relației dintre cei trei ierarhi din 2003 sunt deja pe deplin cunoscute sau că ele trebuie interpretate automat prin prisma evenimentelor ulterioare. Afirmăm însă un lucru mult mai simplu și mai greu de contestat: contactul dintre ei exista deja. Această precizare are o importanță deosebită pentru interpretarea fotografiilor, întâlnirilor și mărturiilor din anii următori. Ele nu trebuie prezentate ca dovezi ale unei relații care s-ar fi născut abia în perioada negocierilor pentru reunificare, ci ca etape ulterioare ale unor contacte care aveau deja un istoric anterior.

Într-o istorie bazată pe documente, nu este suficient să alegem doar acele imagini, date sau mărturii care confirmă o narațiune prestabilită. Trebuie să avem curajul de a așeza toate piesele în ordine cronologică, inclusiv pe cele care complică sau contrazic o interpretare devenită convenabilă în timp. Prin urmare, 2003 trebuie recuperat ca reper în această cronologie. Nu pentru a demonstra retrospectiv o anumită concluzie despre procesul de reunificare, ci pentru a restabili ordinea faptelor. Iar ordinea faptelor arată limpede că relația dintre Ierarhii +Nathaniel – +Irineu – +Nicolae precede cu mai mulți ani perioada 2008–2010. Istoria nu începe atunci când este convenabil să înceapă o anumită narațiune. Istoria începe acolo unde documentele ne arată că au avut loc faptele. În cazul de față, anul 2003 este unul dintre acele repere care nu mai pot fi ocolite.

2004 - Prima Reuniune a Ierarhilor Români din Diaspora

În aprilie 2004, ierarhii români din diaspora Europei Occidentale și America de Nord s-au întâlnit pentru prima reuniune de acest fel. Întâlnirea a avut un caracter mai larg decât problema celor două eparhii americane.
Ea privea:

Printre ierarhii implicați în această inițiativă s-au numărat:

IPS Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei și Europei Centrale și de Nord;
IPS Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale;
IPS Nicolae Condrea, Arhiepiscopul românilor din America și Canada;
IPS Nathaniel Popp, Arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe Române din America;
PS Sofian Brașoveanul (Pătrunjel), Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgulu
PS Siluan Siluan Șpan, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

PS Irineu Duvlea, Episcop-vicar al Episcopiei de la Vatra Românească.
Prezența simultană a Vlădicilor Nicolae, Nathaniel și Irineu este semnificativă pentru istoria celor două eparhii.

2004 - O altă dimensiune a apropierii: Colaborarea Umanitară

În aceeași perioadă, cele două structuri ecleziale românești din America au demonstrat că, dincolo de separarea administrativă, exista un teren concret pentru colaborare și solidaritate. Un exemplu semnificativ îl constituie anul 2004, când comunități aparținând Episcopiei ROEA, aflate sub păstorirea Vladicului Nathaniel, și comunități ale Arhiepiscopiei Române din America, sub conducerea IPS Arhiepiscop Nicolae, s-au implicat împreună în acțiuni umanitare destinate României. Aceste inițiative au arătat că, atunci când primează responsabilitatea față de români și față de Biserică, granițele administrative puteau fi depășite prin gesturi concrete de solidaritate și cooperare — exemple asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.

2005 - A doua Reuniune a Ierarhilor Români din Diaspora—America

În mai 2005, a avut loc a doua reuniune a ierarhilor români din diaspora. Aceasta s-a desfășurat în America, în Michigan, având ca punct important Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction. În această perioadă apar fotografiile care îi surprind pe ierarhii români veniți din Europa și America în mai multe locații ale Episcopiei. Printre locurile asociate itinerarului se află: Vatra Românească; Catedrala din zona Detroit/Dearborn Heights; Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction; precum și alte așezăminte românești. Această documentație fotografică este extrem de valoroasă. Ea arată că reuniunea nu trebuie privită numai ca o ședință administrativă, ci și ca o vizită de cunoaștere a realității românești ortodoxe din America. Ierarhii din Europa au putut vedea nemijlocit centrul Episcopiei de la Vatra Românească, catedrala, parohiile și mănăstirile. Este important să nu confundăm această reuniune cu o ședință formală a Comisiei Mixte de Dialog. Nu avem documentele care să demonstreze că fiecare oprire din itinerar a constituit o ședință oficială a Comisiei Mixte. Dar contextul istoric este evident. În America existau două eparhii românești. În Europa existau ierarhi români care păstoreau comunități românești aflate în situații similare. Iar problema unității românilor ortodocși din diaspora devenea din ce în ce mai importantă. Prin urmare, aceste vizite trebuie studiate împreună cu procesul de apropiere dintre ROEA și ROAA.

2006 – Suspendarea unilaterală a dialogului pentru unitatea ortodoxă română din America

În urma reuniunilor ierarhilor români din anii 2004 și 2005, procesul de dialog intereparhial privind realizarea unității ortodoxe române din America și Canada a cunoscut, în anul 2006, o nouă și semnificativă întrerupere.

În anul 2006, dialogul dintre cele două eparhii ortodoxe române din America și Canada a fost suspendat unilateral de Arhiepiscopul Nathaniel, printr-o scrisoare transmisă păstoriților săi cu prilejul Sfintelor Paști, fără ca membrii Comisiei Mixte de Dialog și nici Înaltpreasfințitul Nicolae să fi fost informați în prealabil cu privire la decizia sa unilaterală de a suspenda dialogul pentru unitatea ortodoxă română din America. Caracterul unilateral al măsurii și lipsa unei consultări prealabile au conferit suspendării un caracter deosebit de surprinzător.

Circumstanțele au fost cu atât mai semnificative cu cât, în iunie 2005, cele trei ierarhii și membrii Comisiei de Dialog conveniseră asupra unui proiect de plan privind realizarea unității, care urma să fie prezentat Congreselor eparhiale, iar ulterior discutat cu Patriarhia Română și cu Biserica Ortodoxă din America (OCA). Suspendarea intervenea, astfel, într-un moment în care procesul de dialog părea să fi atins un nivel concret de convergență.

Declarația aceasta nu era prima privind întreruperea unilaterală a dialogului. Membrii comisiei din partea Arhiepiscopiei, favorabili unității, și-au reafirmat disponibilitatea și responsabilitatea de a continua dialogul, exprimându-și speranța că acesta putea fi reluat și reactivat. În viziunea lor, unitatea celor două eparhii nu reprezenta o simplă problemă administrativă sau jurisdicțională, ci o responsabilitate canonică și eclezială, întrucât separarea ortodocșilor români din America de Nord nu putea fi considerată o stare normală sau definitivă. În spiritul păcii bisericești, membrii comisiei au evitat polemicile publice, considerând că aspectele istorice controversate trebuiau clarificate documentar, fără ca acestea să devină un obstacol în calea reluării dialogului și a căutării unității.

În pofida frustrărilor și a celor aproximativ 15 ani de dificultăți, membrii comisiei Arhiepiscopiei ROAA au continuat să reafirme angajamentul pentru unitate, invocând acordul din iunie 2005, care oferea speranța că, după decenii de separare, se putea ajunge la constituirea unei Mitropolii Ortodoxe Române autonome în America de Nord. Suspendarea dialogului era, prin urmare, percepută ca o mare dezamăgire și ca pierderea unei oportunități istorice.

În final, declarația Comisiei Arhiepiscopiei ROAA păstrează un ton de nădejde, răbdare și dragoste frățească. Autorii nu renunțau la idealul unității și așteptau din partea celeilalte părți un semn de bunăvoință și aceeași dorință de a depăși trecutul. Reluarea procesului presupunea renunțarea la confruntare, un dialog sincer, precum și realizarea unui consens liber și reciproc asumat. Era necesară, așadar, o relansare a dialogului, cu multă îngăduință și pogorământ din partea membrilor comisiei Arhiepiscopiei. Această disponibilitate avea să se manifeste în evoluțiile ulterioare din anii 2007–2008, când urmau să apară noi încercări de redeschidere și continuare a dialogului.

2007 - Relansarea dialogului

În 2007, procesul de apropiere a intrat într-o etapă nouă. Problema nu mai era doar: „Să fim mai apropiați.” Începea să fie formulată întrebarea: „Care este structura concretă prin care putem fi din nou împreună?”. Această schimbare de la dialog general la negociere instituțională este esențială.

2008 - Dialogul cu Patriarhia Română

Întâlnirea de la București din 25–27 februarie 2008 ar fi trebuit să fie unul dintre cele mai importante momente ale dialogului dintre Episcopia Ortodoxă Română din America (ROEA) și Patriarhia Română. După aproape șase decenii de înstrăinare, delegația ROEA, condusă de IPS Nathaniel, și reprezentanții Patriarhiei Române au convenit asupra unei Declarații Comune menite să clarifice cauzele rupturii și să deschidă drumul unei reconcilieri istorice. Documentul din 27 februarie 2008 are o importanță deosebită deoarece stabilește, într-o formulare comun acceptată, că ruptura dintre Episcopia Română din America și Patriarhia Română fusese provocată de contextul dramatic creat de instaurarea regimului comunist în România. ROEA a afirmat că desprinderea de Patriarhie [ROEA-AofI-12-02-1043] nu a reprezentat o respingere a Bisericii-Mame, ci o măsură considerată necesară pentru apărarea credinței, identității și continuității comunității românești din America, în condițiile în care regimul comunist controla viața bisericească din România.

La fel de important este faptul că documentul recunoaște suferințele ambelor părți. Sunt menționați explicit Episcopii Policarp Morușca și Arhiepiscopul Valerian Trifa, considerați mărturisitori ai credinței, persecutați și marginalizați în contextul conflictului dintre Biserică și regimul comunist. Această recunoaștere comună a suferințelor trecutului urma să elimineze, cel puțin la nivel declarativ, una dintre principalele bariere istorice care alimentaseră neîncrederea dintre cele două tabere.

Mai mult, Declarația consemnează faptul că, după căderea comunismului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române recunoscuse în 1991 canonicitatea Episcopiei Române din America și succesiunea apostolică a ierarhilor acesteia.

Prin urmare, relația dintre Patriarhia Română și ROEA nu mai era definită prin ruptura trecutului, ci printr-un proces de apropiere, dialog și colaborare. Un moment cu o încărcătură simbolică aparte îl constituie cererea reciprocă de iertare pentru greșelile și acțiunile trecutului care contribuiseră la divizarea românilor ortodocși din America de Nord. Nu era însă vorba doar despre închiderea unei răni istorice. Declarația privea în mod explicit spre viitor și afirma dorința realizării unității tuturor românilor ortodocși de pe continentul american, într-o relație canonică cu Biserica Ortodoxă Română.

Deosebit de relevant este faptul că însăși problema unirii celor două eparhii românești din America de Nord a fost discutată oficial de reprezentanții Patriarhiei Române în cadrul întâlnirilor de la București. Mai mult, în urma discuțiilor, ideea unei asemenea uniri a fost considerată de dorit. Această formulare are o valoare istorică majoră: unirea nu mai apărea ca o simplă inițiativă particulară a unor clerici sau credincioși, ci ca un obiectiv recunoscut în cadrul dialogului oficial dintre cele două părți. ROEA a precizat însă că o asemenea decizie nu putea fi impusă din exterior, ci trebuia să urmeze procedurile proprii Episcopiei și să fie supusă voinței comunităților, prin Congres. Cele două comisii de dialog urmau să continue studiul unei eventuale căi de unificare.

Prin urmare, 2008 nu a fost anul unirii, dar a fost anul în care ideea unirii a primit una dintre cele mai clare confirmări oficiale de până atunci. Declarația de la București a pus în aceeași perspectivă reconcilierea trecutului și necesitatea construirii unui viitor comun. Ea a recunoscut ruptura ca produs al circumstanțelor istorice ale comunismului, a validat suferințele celor două părți, a consacrat principiul iertării reciproce și, mai ales, a exprimat fără echivoc dorința de realizare a unității românilor ortodocși din America de Nord. Din această perspectivă, documentul din 2008 poate fi considerat un punct de cotitură în procesul reunificării: pentru prima dată după decenii de separare și controverse, reconcilierea nu mai era doar un ideal, ci devenea un obiectiv asumat în cadrul unui dialog oficial între reprezentanții ROEA și ai Patriarhiei Române. Acesta este un document de importanță majoră. El demonstrează că, în 2008, dialogul dintre cele două eparhii americane, dialogul cu Patriarhia Română și problema reunificării erau privite ca procese interdependente.

Iunie 2008 - Propunerea Pentru O Mitropolie Ortodoxă Română În America De Nord

În iunie 2008, cele două Comisii Mixte au ajuns la un document istoric: „Proposal to Establish a Romanian Orthodox Metropolitanate of North America”— „Propunerea pentru înființarea Mitropoliei Ortodoxe Române din America de Nord”. Documentul începea prin a afirma că, din 1993, cele două eparhii dialogaseră pentru a vindeca separarea care durase mai mult de șaizeci de ani. Propunerea urmărea constituirea unei Mitropolii Ortodoxe Române unite, formată din cele două eparhii existente. Era propus ca noua structură să primească de la Biserica Ortodoxă Română un grad maximal de autonomie și să devină singura jurisdicție românească canonică în America.

Documentul prevedea, între altele:

Aceasta era, prin urmare, mult mai mult decât o simplă fuziune administrativă. Era un proiect eclesiologic pentru viitorul Ortodoxiei românești în Americi.

Iulie 2008 - Congresele Celor Două Eparhii

În vara anului 2008, documentul a ajuns în fața organelor de conducere ale celor două eparhii. Congresele au acceptat propunerea ca bază pentru continuarea procesului. ROEA a precizat ulterior că Congresul din iulie 2008 a recunoscut propunerea drept „o bază acceptabilă” pentru continuarea lucrărilor care urmau să conducă la un text final ce putea fi prezentat Bisericii Ortodoxe Române. Congresul a solicitat, de asemenea, studii juridice și financiare de tip due diligence.
Acesta a fost unul dintre cele mai importante momente din întreaga istorie a negocierilor.

12 August 2008 - Comisia Mixtă La Catedrala „Sfântul Gheorghe” Din Southfield

La 12 august 2008, Comisia Mixtă de Dialog s-a întâlnit la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan. Solia precizează că întâlnirea s-a desfășurat cu binecuvântarea ierarhilor și conform mandatului primit de la congresele celor două eparhii. Scopul principal era continuarea lucrului asupra propunerii pentru constituirea Mitropoliei Ortodoxe Române din America de Nord. Aici procesul devenise deja unul instituțional, documentat și oficial.

2009 - Cleveland — Întâlnirea Istorică A Celor Două Consilii Eparhiale

La 21 martie 2009, la Catedrala „Sfânta Maria” din Cleveland, s-a produs un moment de o importanță excepțională.
Reprezentanții celor două eparhii românești din America s-au întâlnit într-un cadru comun. Au fost reprezentate: Episcopia Ortodoxă Română din America, condusă de IPS Nathaniel, și Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America și Canada, condusă de IPS Nicolae. Subiectul principal a fost posibilitatea unirii celor două eparhii.
Baza discuției era tocmai documentul Comisiei Mixte privind constituirea unei Mitropolii Ortodoxe Române în America de Nord. Documentele oficiale ale ROEA confirmă această etapă și continuarea dialogului. Acest moment trebuie considerat unul dintre vârfurile întregului proces.

2009 - Revizuirea Și Adnotarea Propunerii

În cursul anului 2009, propunerea a fost revizuită. În octombrie 2009, forma finalizată a documentului a fost primită de Consiliul Episcopiei de la Vatra Românească. Au început apoi lucrările pentru o versiune adnotată, menită să explice ceea ce cele două părți înțelegeau prin fiecare dintre prevederile documentului și să evidențieze viziunea lor comună asupra unității administrative a Ortodoxiei în America de Nord. Această etapă este deosebit de importantă deoarece demonstrează că negocierile deveniseră foarte concrete. Nu se mai negocia numai ideea de „unitate”.

Se negociau:

2010 - Versiunea Adnotată

În iunie 2010, versiunea adnotată a documentului a fost prezentată Consiliului Episcopiei. În paralel, continua procesul de due diligence juridic și financiar.

Acesta trebuia să clarifice:

Era un pas absolut necesar înaintea unei eventuale unificări juridice.

1 Octombrie 2010 - Un Pas Istoric Spre Unitate

La 1 octombrie 2010, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America a făcut un pas important. A considerat propunerea Comisiei Mixte și adnotările sale drept: „o treaptă preliminară și o bună bază teologică” pentru constituirea Mitropoliei Ortodoxe Române din America de Nord.

În hotărârea respectivă apare și problema esențială a Gramatei Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, document care urma să aibă un rol în recunoașterea viitoarei structuri. Acesta a fost probabil cel mai avansat punct atins vreodată de negocierile dintre cele două eparhii. În această perioadă, PS Irineu Duvlea era încă: Episcop de Dearborn Heights, Episcop-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America și ierarh auxiliar al IPS Nathaniel. Prin urmare, Vlădica +Irineu aparținea generației episcopale care a trăit direct etapa în care proiectul de reunificare a ajuns cel mai aproape de o formă concretă. El era unul dintre ierarhii Episcopiei în timpul acestei perioade decisive.

22–27 Noiembrie 2010 - Roma — A treia Reuniune a Ierarhilor Români din Diaspora

Între 22 și 27 noiembrie 2010, IPS Nathaniel și PS Irineu au participat la Roma la cea de-a treia reuniune a ierarhilor români din diaspora occidentală și America de Nord. Tema reuniunii a fost: „Conscience and Canonical Orthodox Ecclesiology” — „Conștiință și eclesiologie ortodoxă canonică”. La întâlnire au participat ierarhi români din Europa Occidentală, Germania, Europa Centrală și de Nord și America de Nord. Un moment important a fost Sfânta Liturghie săvârșită în Catacombele Sfântului Calist. Este esențial, însă, să precizăm că această reuniune nu era o ședință formală a Comisiei Mixte ROEA–ROAA. Ea aparținea cadrului mai larg al întâlnirilor ierarhilor români din diaspora. Dar contextul este remarcabil: în același an în care cele două eparhii americane ajunseseră la un document aproape final privind unitatea lor, ierarhii români ai diasporei discutau despre: conștiință, eclesiologie, ordine canonică, identitate și misiune.

Începutul Impasului și Fondarea Mitropoliei

În anul 2011, Episcopul Irineu era prezent la Congresul Arhiepiscopiei Misionare, într-un moment în care entuziasmul pentru apropierea și posibila reunificare a celor două structuri românești din America atinsese un nivel deosebit. Bucuria era atât de mare, încât, în mod neoficial, mulți dintre participanții la congres se salutau, se îmbrățișau și chiar exclamau cu emoție: „Ne-a ajutat Dumnezeu să ne unim!”. Pentru cei care trăiseră anii de separare și cunoscuseră dificultățile dialogului, atmosfera de atunci părea să indice faptul că, după decenii de dezbinare, momentul reunificării devenise nu numai posibil, ci aproape iminent.

Prezența Episcopului Irineu în acel context este semnificativă, deoarece el făcea parte din generația de ierarhi și clerici care cunoscuseră îndeaproape tensiunile și separările dintre cele două structuri românești. Apropierea manifestată în 2011 nu apăruse din senin, ci era rezultatul unui proces îndelungat, în care întâlnirile personale dintre ierarhi, dialogul dintre clerici și membrii comisiilor, precum și intervenția unor persoane care au avut rolul de a crea punți între cele două părți contribuiseră, treptat, la diminuarea neîncrederii și la crearea unui climat favorabil reunificării.

Privind însă retrospectiv, cea de-a doua jumătate a anului 2011 avea să marcheze începutul unei perioade de impas. Nu se poate spune că dialogul a dispărut brusc sau că, după acel an, orice formă de comunicare între cele două părți a încetat. Documentele Episcopiei Ortodoxe Române din America (ROEA) arată că au continuat contacte sporadice între membrii comisiilor, inclusiv prin convorbiri telefonice și corespondență electronică. Ceea ce s-a schimbat a fost însă dinamica procesului: dialogul nu mai înainta, iar demersurile instituționale nu mai produceau rezultatele așteptate.

Această încetinire a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât, la nivelul multora dintre credincioși și clerici, sentimentul că reunificarea era aproape devenise foarte puternic. Dacă în anii precedenți se conturase impresia unei evoluții progresive către un acord, după 2011 entuziasmul sufletesc și simbolic nu a mai fost însoțit, în aceeași măsură, de progrese concrete în rezolvarea problemelor administrative, canonice și juridice. Se contura astfel una dintre marile contradicții ale acestei perioade: oamenii ajunseseră, într-o anumită măsură, mai aproape unii de alții decât erau instituțiile pe care le reprezentau.

În acest context au început să apară și întrebări cu privire la motivele pentru care procesul de reunificare nu a mai avansat în ritmul așteptat. Pentru unii, era vorba doar despre o schimbare de dinamică, asemenea altor momente din istoria dialogului, când perioadele de apropiere fuseseră urmate de etape de stagnare. Pentru alții însă, încetinirea procesului indica faptul că problemele de fond erau mult mai dificile decât lăsase să se înțeleagă entuziasmul manifestat în 2011.

În realitate, începutul impasului nu poate fi atribuit unei singure decizii, unei singure întâlniri sau unei singure persoane. El trebuie înțeles ca rezultatul acumulării unor probleme care deveniseră tot mai greu de conciliat pe măsură ce discuțiile se apropiau de aspectele concrete ale unei eventuale uniri. Problema patrimoniului, statutul canonic al celor două structuri, raporturile acestora cu jurisdicțiile-mamă, situația clerului și a parohiilor, precum și problema viitoarei conduceri bisericești reprezentau chestiuni complexe, care nu puteau fi soluționate doar prin bunăvoință, apropiere personală și entuziasm.

Astfel, anul 2011 poate fi privit nu atât ca anul în care dialogul a încetat, cât ca momentul în care s-a făcut simțită tot mai clar distanța dintre dorința de reunificare, exprimată cu sinceritate de numeroși clerici și credincioși, și dificultatea de a transforma această dorință într-o soluție instituțională, canonică și juridică definitivă. Entuziasmul de la congres arăta cât de mult se apropiase sufletește comunitatea românească din America; evoluțiile ulterioare aveau însă să demonstreze cât de dificil era ca această apropiere să fie transpusă într-o unire efectivă a celor două structuri bisericești.

În acest context trebuie înțeleasă și evoluția care a condus la constituirea Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi. Apariția acestei noi structuri jurisdicționale a schimbat fundamental cadrul în care fusese purtat dialogul dintre cele două organizații românești din America. Dacă până atunci problema centrală fusese găsirea unei formule de reunificare a celor două structuri existente, noua configurație mitropolitană a introdus un cadru instituțional diferit, în interiorul căruia problema unității românilor ortodocși din America trebuia reconsiderată.

Prin urmare, anul 2011 trebuie privit ca un moment de răscruce. Pe de o parte, el a demonstrat că distanța dintre cele două comunități putea fi depășită și că, la nivel uman și pastoral, exista o dorință reală de apropiere. Pe de altă parte, tocmai în momentul în care sentimentul unirii părea cel mai puternic, procesul instituțional a început să întâmpine dificultăți tot mai mari. Bucuria din 2011 nu a fost, așadar, o iluzie; ea a exprimat o realitate profundă a momentului. Dar acea bucurie nu a fost suficientă pentru a transforma apropierea de facto într-o unire de jure. Această distincție este esențială pentru înțelegerea perioadei următoare. Dialogul nu a murit în 2011, însă proiectul de reunificare a intrat într-o fază diferită: de la entuziasmul unei posibile uniri la confruntarea cu problemele concrete ale unei eventuale reorganizări bisericești. Iar aici avea să înceapă adevăratul impas.

Problemele juridice și financiare de tip due diligence nu fuseseră finalizate. Schimbul de informații dintre cele două eparhii devenise esențial pentru continuarea procesului. În clarificarea oficială din octombrie 2010, IPS Nathaniel subliniaseră faptul că niciun progres ulterior nu putea fi făcut fără un schimb suficient de informații juridice și financiare, fără o transparență totală. Intrebările la care istoria așteaptă încă un răspuns până în vremurile de astăzi. Cine a luat hotărârea să nu mai continue dialogul și mai ales, de ce? Declarația comună de la București din 27 februarie 2008 creaseră impresia justificată că, după mai bine de șase decenii de separare, se deschidea în sfârșit drumul către vindecarea unei răni istorice a Ortodoxiei românești din America. Reprezentanții Patriarhiei Române și ai Episcopiei Ortodoxe Române din America recunoșteau împreună suferințele trecutului, își cereau reciproc iertare și afirmau, fără echivoc, dorința realizării unității tuturor românilor ortodocși de pe continentul american, într-o relație canonică cu Biserica-Mamă. Și totuși, numai câțiva ani mai târziu, procesul de dialog avea să intre în impas.

De ce?

- Aceasta este una dintre întrebările fundamentale care trebuie pusă astăzi, fără ocolișuri și fără cosmetizări. În anului 2011, care trebuia să fie anul reunificării, Comisia Mixtă de Dialog a fost forțată să-și înceteze practic activitatea, iar negocierile care păreau să fi intrat într-o etapă decisivă s-au blocat. Problema este că nu a fost oferită public nici o explicație completă, oficială și transparentă privind cauzele exacte ale acestei întreruperi.

Nu avem, cel puțin în documentele publice, un raport final al Comisiei Mixte care să spună: acestea au fost punctele de acord, acestea au fost punctele de divergență, acestea au fost condițiile puse de fiecare parte și acestea au fost motivele pentru care procesul nu a putut continua. În locul unui asemenea document au rămas mărturii fragmentare, interpretări, suspiciuni și, inevitabil, ceea ce în limbajul cotidian poate fi numit „bârfa lumii”. S-a spus că ambele părți nu ar fi pus pe masă toate „cărțile” pe care le dețineau. S-a sugerat că, dincolo de problemele canonice și administrative, problema reală ar fi fost și una patrimonială și financiară. Dar aici trebuie să fim foarte atenți: aceste afirmații trebuie prezentate ca relatări sau percepții existente în epocă, nu ca adevăruri demonstrate, atâta vreme cât documentele complete ale negocierilor nu sunt disponibile.

A fost OCA un obstacol în calea reunificării? Una dintre explicațiile vehiculate pentru faptul că unirea celor două structuri ecleziale românești din America nu s-a realizat în 2011 privește problema statutului canonic și administrativ al Episcopiei Ortodoxe Române din America (ROEA) în raport cu OCA. Un document emis de OCA la data de 20 august 2008 este deosebit de relevant în această privință, deoarece nu consemnează o „dezlegare” administrativă pe care ROEA o are ci exprimă în mod explicit intenția OCA de a permite desprinderea ROEA de sub jurisdicția OCA, dacă Congresul Episcopiei ROEA ar vota revenirea la Biserica Ortodoxă Română, Biserica-Mamă. Prin urmare, documentul din 2008 trebuie înțeles ca o recunoaștere a posibilității unei asemenea desprinderi, condiționată însă de parcurgerea procedurilor interne și de exprimare a voinței Episcopiei ROEA.

Care din părți nu a a pus pe masă toate cărțile? În orice proiect de unificare eclezială, patrimoniul nu poate fi un subiect marginal. Dacă două structuri bisericești urmează să devină una, trebuie să se știe cu exactitate ce deține fiecare, ce datorează fiecare, cine administrează proprietățile, cine beneficiază de veniturile acestora și ce se întâmplă cu bunurile în cazul reorganizării instituționale.

Concluzie privind verificarea patrimoniului și procesul de "due diligence"

În cadrul negocierilor privind eventuala unificare a celor două jurisdicții românești din America, situația patrimonială a ROAA și ROEA constituia un element juridic esențial. Au fost ridicate întrebări legitime privind existența unui audit financiar oficial, complet și actualizat, precum și necesitatea ca documentele referitoare la active, pasive, inventarul patrimoniului, titlurile de proprietate, sarcinile și obligațiile aferente acestuia să fie puse la dispoziția celeilalte părți în cadrul procedurii de due diligence. ROAA susține că și-a îndeplinit integral cerințele formulate de comisia de due diligence.

Într-o asemenea operațiune, guvernată de principiile specifice unui posibil joint venture, transparența și reciprocitatea impuneau ca aceleași standarde de verificare aplicate ROAA să fie aplicate și ROEA, fără diferențe de tratament instituțional. Nu era suficientă simpla prezentare sau afirmare a existenței unor documente, ci era necesară verificarea efectivă a titularilor juridici, a titlurilor de proprietate, a regimului de administrare, a sarcinilor și obligațiilor, precum și a eventualelor drepturi ale terților. Totodată, trebuia stabilit ce bunuri puteau fi transferate sau integrate într-o eventuală structură comună, în ce temei juridic, prin ce procedură și sub autoritatea cărei entități.

Aceleași criterii trebuiau aplicate obligațiilor financiare și cheltuielilor structurilor de conducere și administrație, în măsura în care acestea puteau afecta patrimoniul sau obligațiile preluate de viitoarea structură. În lipsa unei imagini patrimoniale complete, uniforme și verificabile, întinderea activului și pasivului ce ar fi urmat să fie integrate nu putea fi determinată cu certitudine. Un exemplu relevant îl constituia situația St. Andrew’s House/Centrul de Studii, care ridica întrebări juridice fundamentale privind titularul dreptului de proprietate, temeiul dobândirii, autoritatea de administrare și regimul juridic al imobilului în ipoteza reorganizării. Aceste aspecte depășeau sfera unor simple chestiuni administrative, reprezentând elemente indispensabile pentru stabilirea patrimoniului și a drepturilor ce urmau să fie recunoscute, transferate sau menținute.

Dificultățile reunificării nu pot fi analizate exclusiv prin prisma diferențelor canonice, jurisdicționale sau administrative. Ele trebuie examinate și prin prisma securității juridice a patrimoniilor implicate. O unificare efectivă presupunea ca patrimoniile ROAA și ROEA să fie identificate, documentate, verificate și încadrate într-un regim juridic neechivoc. Lipsa unei documentări patrimoniale uniforme putea constitui nu doar o deficiență procedurală, ci un impediment obiectiv pentru asumarea obligațiilor reciproce și constituirea unei structuri juridice comune. Prin urmare, problema esențială nu era numai cine urma să exercite autoritatea sau ce jurisdicție urma să fie recunoscută, ci și, în mod prealabil: ce patrimoniu exista, cui aparținea, în baza căror titluri era deținut, cine îl administra, ce obligații îl grevau și care urma să fie regimul său juridic după unificare. Acestea constituiau premise indispensabile pentru ca reunificarea să poată fi realizată nu doar ca act eclezial sau instituțional, ci și în condiții de transparență, reciprocitate, verificabilitate documentară și securitate juridică.

Revenim la întrebarea, cine a spus „nu”? Această întrebare rămâne poate cea mai incomodă: cine a oprit de fapt procesul?

• A fost o problemă de principiu canonic?

• A fost o problemă de jurisdicție?

• A fost problema patrimoniului?

• Au fost diferențe privind statutul ierarhilor și al clerului?

• Au fost probleme personale între cei implicați?

• Sau a fost, pur și simplu, lipsa voinței politice și ecleziale de a merge până la capăt?

Poate că răspunsul corect este mai complicat și trebuie căutat într-o combinație a tuturor acestor factori. Dar istoria nu poate accepta la nesfârșit ca un proces atât de important să fie explicat numai prin zvonuri.

Un dialog oficial nu poate avea un sfârșit neoficial. Dacă procesul de unificare a fost abandonat, trebuie spus de ce. Dacă a fost doar suspendat, trebuie spus în ce condiții. Dacă au existat documente care au demonstrat imposibilitatea continuării, acestea trebuie cunoscute. Iar dacă au existat responsabilități de ambele părți, ele trebuie asumate cu onestitate.

După 2011, drumurile s-au separat:

Constituirea Mitropoliei și a Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei

În anul 2016, constituirea Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi și a Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei s-a realizat printr-o succesiune clară de acte canonice. Congresul al 80-lea al Arhiepiscopiei, întrunit la Hamilton, Ontario, în perioada 1–3 iulie 2016, a aprobat constituirea Episcopiei Canadei, cu sediul la St. Hubert/Montreal, și l-a nominalizat pe PS Ioan Casian Tunaru ca episcop. Ulterior, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin Hotărârea nr. 9138 din 28–29 octombrie 2016, a aprobat constituirea Mitropoliei, formată din Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Statelor Unite ale Americii și Episcopia Ortodoxă Română a Canadei, precum și ridicarea ÎPS Nicolae Condrea la rangul de Mitropolit. Hotărârea sinodală a fost consacrată prin Gramăta Patriarhală nr. 1/2016, emisă de Patriarhul Daniel, privind ridicarea ÎPS Nicolae la demnitatea de Mitropolit, iar constituirea și organizarea Episcopiei Canadei, precum și alegerea și instalarea PS Ioan Casian, au fost consacrate prin Gramăta Mitropolitană emisă de Mitropolitul Nicolae. Aceste acte constituie succesiunea documentară prin care cele două eparhii au fost constituite și confirmate canonic ca eparhii sufragane ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Din această perspectivă, ușa nu a fost închisă pentru ROEA. Constituirea Mitropoliei în 2016 nu a însemnat abandonarea idealului unității românilor ortodocși din America, ci consolidarea unei structuri canonice în cadrul căreia ROEA rămâne așteptată, atunci când va fi pregătită, să se alăture Mitropoliei celor două Americi. Declarația din 2008 rămâne un reper fundamental, prin recunoașterea trecutului, cererea reciprocă de iertare și afirmarea dorinței sincere de unitate. Impasul administrativ din 2011 nu poate fi, prin urmare, considerat o închidere definitivă a acestei probleme. Perspectiva rămâne aceea a unei uși deschise dialogului și unității, iar integrarea ROEA nu ar trebui privită ca o capitulare a unei părți în fața celeilalte, ci ca posibilitatea împlinirii unui ideal eclezial comun: unitatea românilor ortodocși din cele două Americi în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Protopopul Constantin Alecse - Martor și participant la acest parcurs

În întreaga istorie a eforturilor de reunificare a românilor ortodocși din America, Protopopul Constantin Alecse ocupă un loc aparte: nu ca simplu comentator al evenimentelor, ci ca unul dintre martorii direcți ai unui proces pe care l-a urmărit, l-a susținut și, în numeroase momente, l-a trăit cu un preț personal considerabil. A participat la întâlniri, dialoguri și demersuri care au marcat relațiile dintre cele două structuri bisericești românești și a cunoscut direct oameni și împrejurări care astăzi pot fi reconstituite numai fragmentar din documente. A fost, de asemenea, unul dintre cei care au considerat că adevărul despre Episcopul Irineu, despre procesul reunificării și despre dreptul comunității românești de a-și păstra și afirma valorile proprii nu putea fi sacrificat de dragul unei aparente liniști instituționale. Pentru el, unitatea nu a fost un simplu slogan ecleziastic, ci un ideal pentru care trebuia să existe și curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Dar orice mărturisire autentică are, uneori, un preț. Cel mai mare preț l-a plătit PS Sa Episcop Irineu, care a fost înlăturat din ROEA, pe bază de mărturii fabricate, și un complet de judecată injust, și mai recent subsemnatul, protopop Constantin Alecse, pentru că am îndrăznit să vorbesc, să pun întrebări și să susțin public ceea ce am considerat a fi adevărul în cazul Episcopului Irineu, în procesul de reunificare a românilor din America, și în apărarea valorilor românești. Relația mea cu conducerea ROEA s-a deteriorat începând încă de prin 2010, și a ajuns până la punctul în care am decis să părăsesc această jurisdicție în 2022. Este una dintre ironiiile dureroase ale acestei istorii: un cleric care a pledat pentru apropiere și unitate între românii ortodocși din America a ajuns să suporte consecințele tocmai pentru că a refuzat să tacă. Iar dacă într-o instituție glasul celui care pune întrebări incomode este sancționat, marginalizat sau ținut într-o permanentă stare de „pedeapsă”, atunci problema depășește biografia unui singur cleric. Ea devine o problemă despre cultura instituțională și despre libertatea conștiinței clericale. În acest sens trebuie înțeleasă și situația, aproape caraghioasă prin contradicția ei, în care Protopopul Alecse a fost, în percepția sa, "ținut legat" (siteul ROEA), cu titlul bombastic "DEPOSED" ca un fel de exemplu pentru ceilalți: să vadă și să învețe ce se întâmplă cu un cleric care îndrăznește să gândească, să vorbească și să acționeze potrivit conștiinței sale.

Concluzie

Necesitatea acestor dezvăluiri nu izvorăște dintr-o atitudine de polemică, resentiment sau interes personal, ci din existența unui ansamblu probatoriu amplu și convergent: sute și chiar mii de documente, mărturii, fotografii, înregistrări video și audio, precum și numeroase elemente de fapt care pot fi verificate. O parte dintre aceste materiale sunt publice și se regăsesc inclusiv în arhive și pe site-urile personale ale celor implicați. La acestea se adaugă faptele pe care le-am văzut și le-am auzit nemijlocit, în calitate de martor ocular și participant direct la o parte dintre evenimentele relatate.

Prin urmare, demersul de față este făcut sine ira et studio, fără intenția de a denigra persoane sau de a alimenta conflicte, ci în spiritul unei responsabilități morale, istorice și documentare. Din perspectivă juridică, scopul său nu este pronunțarea unei condamnări anticipate, ci prezentarea faptelor, indicarea izvoarelor și punerea lor la dispoziția celor care doresc să le cerceteze și să le evalueze cu obiectivitate. Acolo unde există documente, mărturii sau înregistrări verificabile, acestea trebuie confruntate și analizate, iar faptele trebuie deosebite cu rigoare de opinii, interpretări sau judecăți de valoare.

Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai importante lecții pe care această istorie o oferă: reunificarea nu poate fi construită pe frică, pe tăcere impusă sau pe eliminarea memoriei incomode. Ea poate fi construită numai prin adevăr, transparență, responsabilitate și respect reciproc. O eventuală reconciliere autentică nu presupune ștergerea trecutului, ci asumarea lui cu demnitate și obiectivitate. Numai o memorie completă, care include atât momentele de apropiere, cât și conflictele, greșelile, suferințele și consecințele lor, poate constitui o bază solidă pentru viitor.

În acest context, faptul că Protopopul Constantin Alecse a ales să rămână mărturisitor și să păstreze memoria unor evenimente pe care alții poate ar fi preferat să le uite trebuie înțeles nu ca o continuare a unei dispute personale, ci ca asumarea unei responsabilități față de adevărul istoric. Prețul plătit pentru această poziție face parte, la rândul său, din istoria acestei perioade și nu poate fi separat de mărturia celui care a trăit nemijlocit o parte dintre evenimente.

De asemenea, faptul că, după toate aceste conflicte, slujirea sa a continuat activ și canonic, sub omoforul Înaltpreasfințitului Părinte Nicolae, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi, constituie un epilog semnificativ. Desprinderea de ROEA nu a însemnat desprinderea de Biserică, de preoție sau de misiunea românească. Dimpotrivă, slujirea canonică a continuat, iar experiența acumulată de-a lungul acestei perioade rămâne parte din memoria vie a procesului de reunificare.

De aceea, această mărturie trebuie privită în contextul mai larg al istoriei Bisericii Ortodoxe Române din America de Nord. Un asemenea proces nu poate fi înțeles exclusiv prin declarațiile oficiale ale instituțiilor sau prin documentele administrative, ci și prin experiența celor care l-au trăit, l-au susținut, au participat la el și au suportat, uneori personal, consecințele deciziilor luate.

În ultimă instanță, scopul acestor dezvăluiri nu este răfuiala, ci adevărul, memoria și responsabilitatea. Dacă faptele sunt susținute de documente, mărturii și probe verificabile, ele merită cunoscute și cercetate. Iar dacă anumite interpretări se vor dovedi greșite, tocmai transparența documentelor va permite corectarea lor. Adevărul nu se teme de cercetare, de confruntarea documentelor și nici de memoria celor care au fost martori.

De aceea, consider că această mărturie trebuie așezată înaintea cititorului sine ira et studio, cu conștiința datoriei față de trecut și cu speranța că adevărul, chiar atunci când este incomod, poate deveni nu un obstacol în calea reunificării, ci una dintre temeliile ei căci, după cuvântul Mântuitorului: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

(pr. prot. Constantin Alecse, autor)

Resurse si note de subsol

• AADC-Romanian Orthodox Historical Archives and Documentation

• Alecse, Constantin, Biography and testimony concerning the ROEA delegation to Romania (1994)

• American Archive & Documentation Center — AADC

• American Archive & Documentation Center (AADC), Orthodox Research, Ecclesiastical Archives

• Basilica — Agenția de Știri a Patriarhiei Române

• Basilica — Agenția de Știri a Patriarhiei Române

• Bishop Irineu Duvlea — historical website, photos & videos

• Bishop Irineu Duvlea, official website — historical and biographical documentation

• Constantin Alecse — Biography and Pastoral Ministry

• Credința, publication of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas, collections 1991–2012

• Episcop Irineu Duvlea — site oficial

• Episcop Irineu Duvlea, site oficial — biografie, mărturii, documente și arhive

• Gabriel Stelian Manea — „Negotiations for a Union Never Concluded”

• Joint Dialogue Commission Meets to Continue Discussion on Unity, SOLIA — The Herald, September/October 2008

• Letter of Patriarch Teoctist to Bishop Nathaniel, May 8, 1991

• Manea, Gabriel Stelian, “Negotiations for a Union Never Concluded… “, vol. 11, 2022, pp. 35–57

• Minutes and Resolutions of the 78th Congress of ROEA, October 1–2, 2010

• Orthodox Church in America, Official Archives and Documents

• Patriarhia Română, documente și comunicate oficiale privind relațiile cu ROEA

• Popp Nathaniel & Laurence Lazar, “Dialogue with the Romanian Patriarchate,” SOLIA 3–4, 2008, pp. 6–7

• Press Release — 78th Congress of the Romanian Orthodox Episcopate of America, October 4, 2010

• Proposal to Establish a Romanian Orthodox Metropolitanate of North America, June 2008

• Proposal to Establish a Romanian Orthodox Metropolitanate of North America — June 2008

• ROEA — Constitution, By-Laws and Official Documents

• ROEA Historical Archive, News & Events Archive

• Romanian Orthodox Diocesan Councils Meet, ROEA, March 28, 2009

• SOLIA — July/August 2008

• SOLIA — March/April 2008, „The Dialogue with the Romanian Patriarchate”

• SOLIA — September/October 2008

• SOLIA — The Herald, July/August 2008

• SOLIA — The Herald, September/October 2008

• SOLIA Calendar 1995, pp. 155–196

• Statement of Clarification-ROEA Chancery, October 18, 2010

• The Romanian Orthodox Episcopate of America - The Constitution and  Historical Archive

• GRAMATĂ Patriarhală de ridicare în demnitatea de Mitropolit a ÎPS Nicolae Condrea

• GRAMATĂ Mitropolitană pentru proclamarea întronizării PS Părinte Ioan Casian